Aripile fanteziei

Cutreier lumea -n lung și-n lat Dar zbateri luminoase-mi bat Și timpul parcă a ostoit De atâta îmbrățișare voit Și a cuprins ființa toată Cu sărutul m-a înviorat și am scăpat de- nfiorare. Lumina caldă zburdă în apriga-i ființă Și deodată Un Platon se ridică din trecutul prăfuit Și țese o pânză de păianjen din Eros sacrificat În care se- nfiripă Și-i zice grav pe un ton suav: O tu, Mefistofele cu pactul tău! De ce renegi ființa-i ieșită din recluziune? Iar tu, Socrate de ce oglindești a ta oglindă a cunoaște-te pe tine? De ce flacăra iubirii reînvie și reneagă infinitul? De ce marasmul vocii tale aprinde flacăra iubirii?  

Deodată auzii glasul tău dezmierdător și plin de-amor Cu a tale înfierbântare mă lovești De se ivește lunga cale amorală. Deodată chipul vajnic se arată Și cutreiere- n lung și-n lat ... Și se duse și se-ntoarse spre fața trecutului Și se înalță și se coboară spre a lui fărâmă de amor Și se lasă și se scoate din chimvalul răsunător O clipită de se-ntoarse din ecluza dorului Taci și dormi, spuse deodată vântul sec tremurător Și-l lovește strașnic și biruitor Până dispare dorul îmbietor Și nicio clipită doar i se întoarse  

 Mă săruți cu a tale buze Aromate, parfumate Și cutreieri ființa toată Cu iubirea deșucheată Ah, ce-aș sorbi din tine Carte prăfuită ce ascunzi în filele-ți Doruri neîmplinite și lovite Și le presezi cu timpul De ele devin arhetipuri. Ah, lume ce ascunzi? În a ta sfidare. Ce cuprinzi cu gândul Dacă nu metale.

 Poate... Te vei întreba cine ești Poate.. Te vei uita în oglinda spartă și vei prinde cioburile care tocmai s-au împrăștiat Poate... Te vei lăsa dus de valul uitării și-ți vei șterge colbul durerii Poate... Te vei naște din nou pentru a admira infinitul ce-ți surâde zi de zi Poate... Te vei lăsa purtat de dorul ce te-nvăluie  Poate... Te vei zbate pentru a cuprinde durerea celor din jur Poate... Te vei prinde în hora nemuririi Poate... Te vei juca în spirit copilăresc Poate... Te vei dezice de tot trecutul învrăjbirii Poate... Te vei naște pentru a renaște clipe de amor  

 Sărutu-ți senzual și clipele deodat le prinzi într-un corsaj De geme doru-n tine de atâta mângâiere Te pierzi în negura ce vine dintr-un timp răsfrânt Și lumea se- nconvoaie în juru-ți clătinând De vrei să fii melanjul bătrânului fuior Întinde-ți geana dulce pe gâtul de amor Și -n frânturi de-l apuci seduce-l Până coboară  din turnul lui Effel Și întrezărește pentru o clipă amorul voluptos Seduce-l pe Tristan cu ale lui fuioare Și-l întoarce din calea lui de oțel. Chiar de se zbate- ntruna Mijește la el cu rânjetul de ocheadă Și spintecă deodată cu lama de oțel Sufletul dulce îmbătat de-amor. Și de cutezi vreodată să nu ai niciun spor Doar dacă fiorul se lasă prins în dor. De năluci ești cutreierat și zburzi pe oceanul cald Ai vrea ca într-o clipită să cutezi  La ceasul ce frânge încetișor de atâta dor

 A fost odată-n ca-n prieteni să circule vestea omeniei, însă deodată se strecură  o mare, mare anomalie. Privi deodată în jurul său și se lovi de-un spin hain ce-i scutură amorul său și se gândi ce o păți de îi veni acest ghimpe arămiu. A fost odată un timp frumos ce lumea toată se iubea și se iubea și se iubea...  A fost ..., dar va mai fi iară o zi când totul iar va răsări și va- nflori. Nu ajungea-i  sa -i spui nimic că deodată te chinui și te lovi până la apus. El te veghea, te susținea și te iubea, dar deodată veni din zbor un mare dor, un mare dor, un mare dor. A fost o clipă minunată, cu caii verzi ....

 Sărutu-ți fin ca zilele de toamnă și pârguite-s buzele ce șoptesc mereu cuvinte ne-nfricate, cuvinte rostogolite în bolul de ceară, în bolul de aramă Credea-i că ai vestit vreo primăvară? sau vreun apus? Aștepți suspinând melodica frunză ce vestește copilăria te-ncrezi în vestitul faur  te crezi chiar un hotar ce separă luntrea dar..nu fi arogant că te lovește furtuna epocii cu ale ei aripi stai și cugetă la binele suprem nu te-ncrede în tainica-i visare că te surprinde cu valul  și-ți deșteaptă simțirea înghețată nu te încrede în Hercule, dar nici în Ahile ci cutreieră munții șăgalnic

 Frenetica-i visare Se așterne pe umărul ființei O umbră de speranță O umbră de lumină și-așteaptă lumina să iasă, să iasă... din freamătul dulce al purei idei